Is a posthumous volume of reflections that show Saint-Exupéry’s persistent belief that man’s only lasting reason for living is as repository of the values of civilization.
LIV.
I translated this myself from Romanian. Romanian version is at the bottom
DO NOT CONFUSE LOVE WITH THE DELUSION OF POSSESSION, WHICH BRINGS THE CRUDEST SUFFERING. For, in spite of the common opinion, it is not love that makes you suffer, but the instinct of property, which is the opposite of love. For loving the Lord, I will walk the paths to lead other people. And I will not reduce him to slavery. And I will be nourished by what he gives to others.
I recognize the one who truly loves by the fact that he cannot be harmed. The one who dies for the empire cannot be offended by the empire. One can speak of the ungratefulness of one or the other, but who could speak of the ungratefulness of the empire? The empire is built on what you give it, and after sordid arithmetic could you pay homage to it? The one who gave his life to the temple and merged with it, he really loved, but how could he feel offended by the temple? True love begins where you expect nothing in return. And if the exercise of prayer is so important in teaching people to love people, it is primarily because they are not waiting for an answer.
Our love is built on hatred, for you stop at the woman or man you feed on and begin to hate, like dogs that revolve around food, anyone who peeks at your feast. You think it’s love, this feast selfishness. You have just been given love, and you, just as in your false friends, turn this free gift into slavery and bondage, and from the moment you are loved, you begin to feel hurt. And you impose yourself, in order to better enslave, the spectacle of your suffering. And, of course, you suffer. But it is precisely this suffering that displeases me. How could I admire her?
Of course, when I was young, I wandered like crazy on my terrace because of a runaway slave, in which I found my healing. I would have raised armies to retake it. And, to have it, I would have thrown provinces at her feet, but God is my witness that I never confused the meaning of things and did not call love, even if it put my life at stake, this search for prey.
I recognize friendship by the fact that it cannot be disappointed, and true love by the fact that it cannot be harmed.
If they come to you and say, “Leave her alone, for she is degrading you,” listen to them indulgently, but do not change your behavior, for who has the power to harm you?
And if they come to tell you, “Leave her, for all your care is useless,” listen to them indulgently, but do not change your behavior, for you have chosen once. And if what you receive can be stolen, who has the power to steal what you give?
And if they come to tell you, “Here, you have debts. Here, you don’t. Here, your gifts are recognized. Here, they are mocked “, cover your ears in front of the arithmetic.
You will answer them all: “To love myself means, first of all, to collaborate with me.”
Like the temple where only the friend enters, but the infinite one.
LVI.
I SHARE THE SAME SECRET.
Your entire past is just a birth, like the events of the empire to this day. And if you regret something, you are as absurd as one who regrets that he was not born in another age, or that, being tall, he is not short, or that he does not live elsewhere, and that he would find in his absurd dreams the source of despair. his every moment.
Crazy one who grits his teeth against the past, which is irreversible, block of granite.
Receive this day as given to you, instead of fighting the irreparable. The irreparable does not make sense, because it is common to any past. And since there is no goal achieved, closed cycle or end, except for the historians who invented these divisions, how could you regret what has not been fulfilled and will never be fulfilled – because the meaning of all things does not lie in the provisions they gather and consume the sedentary, but in the heat of transformation, of walking or of desire?
And the one who has been beaten and recovers under the heel of the one who won is more victorious in my eyes than the one who enjoys yesterday’s victory just like a sedentary man who enjoys his provisions, already heading for death.
Then you will ask me, what do I have to fight for? Since goals are meaningless…
And I will answer you with this great secret, hidden under vulgar and simple words, which wisdom has made me find, little by little, throughout my life: to prepare for the future means only to create the present.
And those who pursue distant images, the fruit of their invention, are wasted in utopia and in the chimera. Because the only true invention is to decipher the present in its incoherent aspects and its contradictory language. But if you let yourself be robbed of your empty dreams about the future, you are like the one who imagines that he can invent the column and build new temples in the freedom of his pen. Because, how could he meet enemies and, not meeting them, who would strengthen and fulfill him? Against whom would he model his column? The pillar among the being, over the generations, of his struggle with life. Even if it were just a form, you don’t invent it, you grind it against wear. And so the great works and empires are born.
You can only put the present in order. What good is talking about what you inherited? And the future must not be foreseen, but allowed.
And this mixture of sheep, goats, barley fields, houses, mountains, he calls domain or empire. From him I create something that did not exist before, and which is unique and indivisible, because whoever approaches it with intelligence will destroy it without knowing it. And so I base the present, just as the effort of my muscles, when I reach the top, arranges my view and makes me witness that blue miracle, in which cities are like eggs in nests, which is neither more true nor less true than cities seen as ships or temples, but otherwise. And from the fate of the people it is in my power to make food for my peace.
Find then out, that any true creation is not prejudiced about the future, pursuit of chimera and utopia, but a new image read in the present, which is a reserve of inherited materials, and which you are not allowed to enjoy or to complain, because, like you, they exist, because they came into being.
o let the future stretch its branches, one by one, like a tree. From now on, the tree will grow and die exhausted. Don’t worry about my empire. Ever since people recognized this image in the diversity of things, since I carved in stone, I have given, in the greatness of my creation, a new course to their destiny. From that moment on, they will go from victory to victory, and my singers will have something to glorify, because instead of glorifying dead gods, they will simply glorify life.
Look at my gardens, where gardeners go at dawn to create spring; they speak neither of the pistils nor of the corollas, but sow the seed.
And to you, discouraged, unhappy and defeated, I say to you: you are the army of a victory! Because you’re starting right now, and it’s nice to be so young.
But don’t think it’s easy to think of the present.
Because you are opposed to the very matter you have to use, while your inventions about the future will never be opposed to you. He who lies in the sand near a dried-up well, who evaporates in the sun, how easily he advances in his dream! And how easy are the steps towards his release! How easily you can drink in a dream, for your footsteps bring you water like silent slaves, and there are no thorns to stop you.
But this future without enemies is never reached, and you are extinguished, and the sand grits between your teeth, and the garden, and the rich river, and the song of the women who wash their cloth slowly sink into death.
He who walks truly scratches his ankles with stones, fights thorns, and breaks his nails into rubble.
Because he is given all the steps of his ascent, and he must overcome them, one by one. He creates water slowly, with his work, with his muscles, with the blisters on his palm, with the wounds on his feet.
Mixing the contradictory realities, he snatches water from the stone desert by the force of his fists, like the baker who, kneading the dough, feels it strengthening little by little, growing like a muscle that resists it, tying itself in knots that must break them. And that means he started making bread. Likewise, the poet or sculptor who worked his poem or stone in a freedom in which he lost himself, being free to make his image laugh or cry, to bend to the right or to the left, and, in a such freedom, failing to be fulfilled.
But the moment comes when the fish bites and the verse resists. The moment comes when you didn’t say what you wanted to say, because of another word you wanted to keep, because you wanted to say that one too, and you realize that these two truths resist you. And you start to erase or you start to mold a smile that defies you. And you don’t choose one or the other, in the name of a verbal logic, but you look for the keystone of your contradictory truths, because nothing is to be lost – and you realize that your poem grows or that the image you look for is shown in stone , surrounded by beloved enemies.
Never listen to those who want to be useful to you, just give advice on how to give up one of your aspirations. Your vocation hangs heavily in you, and after that weight you recognise it.
And if you betray her, you mutilate yourself, but find out that your truth will slowly come true, because it is like the birth of a tree, not a simple composition of a formula. Because time is the one that plays, first of all, a role, and you have to become another, climbing a steep mountain.
For the new being, which is a unity freed from the diversity of things, does not impose itself on you as a solution to the puzzle, but as a calming of conflicts and healing of wounds. And you will not know its power until it is fulfilled. That is why I have always respected, in man, as long-forgotten gods, silence and patience.
RO
LIV.
………..
NU CONFUNDA DRAGOSTEA CU DELIRUL posesiei, care aduce cea mai cruntă suferinţă. Căci, în ciuda părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietăţii, care este contrariul dragostei. Căci iubindu-l pe Domnul, voi colinda drumurile ca să-l duc şi celorlalţi oameni. Şi nu-l voi reduce la robie. Şi voi fi hrănit din ceea ce dăruieşte altora. Pe cel care iubeşte cu adevărat îl recunosc după faptul că nu poate fi lezat. Pe cel care moare pentru imperiu, imperiul nu-l poate jigni. Se poate vorbi de nerecunoştinţa unuia sau a altuia, dar cine ar putea vorbi de nerecunoştinţa imperiului? Imperiul e clădit din ceea ce-i dăruieşti, şi după ce aritmetică sordidă i-ai putea pretinde un omagiu? Cel care şi-a dăruit viaţa templului şi s-a contopit cu el, acela iubea cu adevărat, dar cum s-ar putea simţi jignit de către templu? Dragostea adevărată începe acolo unde nu mai aştepţi nimic în schimb. Iar dacă exerciţiul rugăciunii este atât de important pentru a-i învăţa pe oameni dragostea de oameni, e în primul rând fiindcă nu aşteaptă răspuns.
Dragostea noastră e clădită pe ură, căci voi vă opriţi la femeia sau bărbatul din care vă faceţi o provizie şi urâţi, asemenea câinilor ce se învârt în jurul hranei, pe oricine trage cu ochiul la ospăţul vostru. Numiţi dragoste acest egoism al ospăţului. De-abia va fost acordată dragostea, şi voi, întocmai ca în falsele voastre prietenii, transformaţi acest dar liber în servitute şi robie şi, din clipa în care sunteţi iubiţi, începeţi să vă simţiţi lezaţi. Şi vă impuneţi, pentru a aservi mai bine, spectacolul suferinţei voastre. Şi, desigur, suferiţi. Dar tocmai această suferinţă îmi displace. Cum aş putea, oare, s-o admir?
Desigur, când eram tânăr, mă învârteam ca nebun, pe terasa mea, din cauza vreunei sclave fugite, în care-mi citeam vindecarea. Aş fi ridicat armate ca s-o recuceresc. Şi, pentru a o avea, aş fi aruncat provincii la picioarele ei, dar dumnezeu mi-e martor că nu am confundat niciodată înţelesul lucrurilor şi nu am numit dragoste, chiar dacă îmi punea viaţa în joc, această căutare a prăzii.
Prietenia o recunosc prin aceea că nu poate fi dezamăgită, iar dragostea adevărată prin aceea că nu poate fi lezată.
Dacă vin să-ţi spună: „Părăseşte-o pe aceea, căci te degradează…”, ascultă-i cu îngăduinţă, dar nu-ţi schimba comportarea, căci cine are puterea de a te leza?
Iar dacă vin să-ţi spună: „Părăseşte-o, căci toate îngrijirile tale sunt inutile…”, ascultă-i cu indulgenţă, dar nu-ţi schimba comportarea, căci ai ales o dată. Iar dacă ceea ce primeşti poate fi furat, cine are puterea să-ţi fure ceea ce dai?
Iar dacă vin să-ţi spună: „Aici, ai datorii. Aici, nu ai. Aici, darurile tale sunt recunoscute. Aici, sunt batjocorite”, astupă-ţi urechile în faţa aritmeticii.
Tuturor le vei răspunde: „A mă iubi înseamnă, înainte de toate, a colabora cu mine”.
Aidoma templului unde numai prietenul intră, dar acela infinit.
LVI.
ÎŢI ÎMPĂRTĂŞESC ACELAŞI SECRET. ÎNTREG trecutul tău nu este decât o naştere, asemenea, până astăzi, evenimentelor imperiului. Iar dacă regreţi ceva, eşti tot atât de absurd ca acela care regretă că nu s-a născut în altă epocă, sau că, fiind înalt, nu e scund, sau că nu trăieşte în alt loc, şi care ar afla în visurile sale absurde izvorul deznădejdii lui de fiecare clipă. Nebun acela care strânge din dinţi împotriva trecutului, care e ireversibil, bloc de granit. Primeşte această zi aşa cum îţi e dată, în loc să lupţi cu ireparabilul. Ireparabilul nu are înţeles, căci e comun oricărui trecut. Şi cum nu există scop atins, ciclu închis sau epocă încheiată, decât pentru istoricii care au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce nu s-a împlinit şi nu se va împlini niciodată – căci sensul tuturor lucrurilor nu stă în proviziile pe care le strâng şi consumă sedentarii, ci în căldura transformării, a mersului sau a dorinţei? Iar cel care a fost bătut şi-şi revine sub călcâiul învingătorului e mai victorios în ochii mei decât cel care se bucură de victoria de ieri ca un sedentar de proviziile sale, îndreptându-se deja spre moarte.
Atunci, mă vei întreba, pentru ce trebuie să lupt? De vreme ce scopurile nu au semnificaţie… Şi-ţi voi răspunde prin acest mare secret, ascuns sub cuvinte vulgare şi simple, pe care înţelepciunea m-a făcut să-l aflu, puţin câte puţin, de-a lungul vieţii: că a pregăti viitorul nu înseamnă decât a crea prezentul. Iar cei care urmăresc imagini îndepărtate, fruct al invenţiei lor, se irosesc în utopie şi în himeră. Căci singura invenţie adevărată este de a descifra prezentul sub aspectele sale incoerente şi limbajul său contradictoriu. Dar dacă te laşi furat de visele tale goale despre viitor, eşti asemenea celui care îşi închipuie că poate să inventeze coloana şi să construiască temple noi în libertatea peniţei sale. Căci, cum ar putea întâlni duşmani şi, neîntâlnindu-i, cine l-ar întări şi împlini? împotriva cui şi-ar modela coloana? Coloana printre fiinţă, de-a lungul generaţiilor, din lupta sa cu viaţa. Chiar dacă n-ar fi decât o simplă formă, tu nu o inventezi, ci o şlefuieşti împotriva uzurii. Şi astfel se nasc marile opere şi imperiile.
Numai prezentul îl poţi pune în ordine. La ce bun să discuţi despre ceea ce-ai moştenit? Iar viitorul trebuie nu să-l prevezi, ci să-l îngădui.
Şi, desigur, ai mult de muncă atunci când îţi este prezentul ca material. Iar acest amestec de oi, capre, câmpuri de orz, case, munţi, el îl numesc domeniu sau imperiu, din el creez ceva ce nu exista înainte, şi care este unic şi indivizibil, căci cine se va apropia de el cu inteligenţa îl va distruge fără a-l fi cunoscut, şi astfel întemeiez prezentul, la fel cum efortul muşchilor mei, atunci când ajung în vârf, îmi orânduieşte priveliştea şi mă face să asist la acea minune albastră, în care oraşele sunt asemenea ouălor în cuiburi, ceea ce nu e nici mai adevărat, nici mai puţin adevărat decât oraşele văzute ca nave sau temple, ci altfel. Iar din soarta oamenilor îmi stă în putere să fac hrană pentru liniştea mea.
Află, deci, că orice creaţie adevărată nu este prejudecată asupra viitorului, urmărire a himerei şi a utopiei, ci imagine nouă citită în prezent, care este rezervă de materiale primită moştenire, şi de care nu-ţi este îngăduit nici să te bucuri, nici să te plângi, căci, ca şi tine, de există, fiindcă au luat fiinţă.
Viitorul lasă-l, deci, să-şi întindă ramurile, una câte una, asemenea copacului. Din prezent în prezent, copacul va creşte şi va intra istovit în moarte. Nu te nelinişti pentru imperiul meu. De când oamenii au recunoscut această imagine în diversitatea lucrurilor, de când eu am făcut operă de sculptor în piatră, am dat, în măreţia creaţiei mele, un nou curs destinului lor. Din acea clipă, ei vor merge din victorie în victorie, iar cântăreţii mei vor avea ce slăvi, căci în loc să glorifice zei morţi, vor preamări, pur şi simplu, viaţa.
Priveşte grădinile mele, unde grădinarii merg în zori pentru a crea primăvara; ei nu vorbesc nici despre pistile, nici despre corole, ci seamănă sămânţa.
Iar vouă, descurajaţi, nefericiţi şi învinşi, vă spun: sunteţi armata unei victorii! Căci voi începeţi în această clipă şi e frumos să fi atât de tânăr.
Dar să nu creezi că e uşor să gândeşti prezentul. Căci ţi se opune materia însăşi de care trebuie să te foloseşti, în timp ce invenţiile tale despre viitor nu ţi se vor opune niciodată. Cel care se culcă în nisip în preajma unui puţ secătuit, care se evaporă în soare, cât de uşor înaintează în visul său! Şi cât de uşori i se par paşii spre eliberarea sa! Cât de uşor poţi să bei în vis, căci paşii tăi îţi aduc apa ca nişte sclavi tăcuţi, şi nu există spini care să te oprească.
Dar la acest viitor fără duşmani nu se ajunge niciodată, iar tu te stingi, şi nisipul îţi scrâşneşte între dinţi, şi grădina, şi fluviul bogat, şi cântecul femeilor ce-şi spală pânza se cufundă încet în moarte.
Dar cel care merge cu adevărat îşi răneşte gleznele de pietre, luptă împotriva mărăcinilor şi-şi rupe unghiile în grohotişuri. Căci îi sunt date toate treptele urcuşului său, iar el trebuie să le învingă, una câte una. Apa şi-o creează încet, cu munca sa, cu muşchii săi, cu băşicile din palmă, cu rănile de la picioare. Amestecând realităţile contradictorii, el smulge apă din pustiul de piatră prin forţa pumnilor săi, asemenea brutarului care, frământând aluatul, îl simte întărindu-se puţin câte puţin, crescând ca o musculatură care-i rezistă, legându-se în noduri j3e care trebuie să le rupă, iar aceasta înseamnă că a început să creeze pâinea. La fel, poetul sau sculptorul care-şi lucra poemul sau piatra într-o libertate în care se pierdea, liber fiind de a-şi face imaginea să râdă sau să plângă, să se aplece la dreapta sau la stânga, şi, într-o asemenea libertate, nereuşind să se împlinească.
Dar vine clipa în care peştele muşcă, iar versul rezistă. Vine clipa în care n-ai spus ceea ce voiai să spui, din cauza unui alt cuvânt pe care voiai să-l păstrezi, căci şi pe acela doreai să-l spui, şi-ţi dai seama că aceste două adevăruri îţi rezistă. Şi începi să ştergi sau începi să plămădeşti în humă un zâmbet care te desfide. Şi nu alegi unul sau altul, în numele unei logici verbale, ci cauţi cheia de boltă a adevărurilor tale contradictorii, căci nimic nu e de pierdut – şi îţi dai seama că poemul tău creşte sau că imaginea pe care o cauţi se desluşeşte în piatră, înconjurat fiind de duşmani iubiţi.
Nu-i asculta, deci, niciodată pe cei care vor să-ţi fie de folos sfătuindu-te să renunţi la una din aspiraţiile tale. Vocaţia ta atârnă greu în tine, şi după aceasta o recunoşti. Iar dacă o trădezi, pe tine te mutilezi, dar află că adevărul tău se va împlini încet, căci el e asemeni naşterii unui arbore, nu simplă alcătuire a unei formule, fiindcă timpul e cel care joacă, în primul rând, un rol, iar tu trebuie să devii altul, urcând un munte abrupt. Căci fiinţa nouă, care este unitate degajată din diversitatea lucrurilor, nu ţi se impune ca o soluţie de rebus, ci ca potolire a conflictelor şi vindecare a rănilor. Iar puterea ei n-o vei cunoaşte decât atunci când se va împlini. Iată de ce am respectat întotdeauna, la om, ca pe nişte zei demult uitaţi, tăcerea şi răbdarea.
themagickiwi since 2008 