Noi doi

 

Tinandu-ne de mana
Noaptea rataceam.
Mirosul lacului
Ne aducea speranta.
Fetele noastre
Ude de ploaie
Straluceau ca licuricii
Tu imi spusesesi:
Tipa!
Am ridicat mainile
Si in timp ce valurile loveau,
Cu forta am strigat:
Aceasta este viata noastra!

 

Gandacul de balegar…sau Dung beetle. Sau mai bine Scarabeo stercorario.

Noua si douazeci dimineata . O dimineata ca oricare alta a saptamanii.  Am zarit-o pe neasteptate pe strada de langa casa mea. Azi am de gand sa merg la birou cu calm, mult calm.

Ea e frumoasa, mi-a atras imediat atentia, parul lung abia coafat , îmbracata ca de birou, tocuri inalte .  Mi-a taiat strada si am lasat-o sa treaca privind-o cu admiratie . Mi-am zis in sinea mea, o alta persoana care e propriul “stapan” si isi permite sa mearga la serviciu cam cand vrea.

Cu o asa frumoasa zi de toamna, ar trebui sa intampinam anotimpul cu o stare de spirit potrivita, deci din cand in cand nu strica sa ne luam o dimineata libera.

La un moment dat , ea isi infinge doua degete in gura, le umezeste, extrage un flyer din teancul de pliante pe care le avea in cealalata mana si il introduce in casuta postala de pe gardul casei de alaturi .

Ce este ciudat in aceasta scena petrecuta in fata ochilor mei? Desigur, exista o mare contradictie intre ceea ce reprezinta imaginea femeii pentru modul in care arata și ceea ce face. Pentru ca asa cum am fost obisnuiti in societate, in locul sau ar trebui sa fie un baiat imigrant cu un rucsac pe umeri si nu o doamna de varsta mijlocie, foarte eleganta si pe tocuri.

Lumea se schimbă tot aud spunandu-se in ultima vreme . Criza este puternica si va trebui sa ne adaptam la aceste schimbari. Multi antreprenori au reusit sa se adapteze la criza prin adoptarea unor diverse tehnici de supravietuire. Una dintre acestea a fost aceea de a nu face angajari, ori de a nu externaliza anumite servicii. Multi au decis sa isi suflece manecile si sa faca anumite din aceste joburi , cum ar putea fi cazul doamnei care mi-a atras atentia in aceasta dimineata .

Eu cred ca schimbarile puternice ar putea fi un pas inainte in a descoperi noi drumuri. Dar pe drumul ales, de asemenea, ne putem pierde din vedere obiectivele doar pentru ca trebuie sa ne adaptam pentru a supravietui . De multe ori va trebui sa facem lucruri care nu ne plac , sa imbracam haine care nu sunt potrivite pentru noi. Insa daca tot ceea ce facem are un scop precis, nu trebuie sa ne fie rusine de ceea ce facem ci sa credem in noi insine si sa nu renuntam la ceea ce vrem sa fim.

Pentru ca ceea ce vrem sa devenim este scris in noi și dupa cum spunea Murakami, ” probabil cel mai bun mod de a-ti trai viata este sa faci ceea ce iti reuseste cel mai bine .”

V-ati gandit vreodata , ce va reuseste cel mai bine sa faceti?

Imi amintesc de o imagine a unui gandac de balegar, o imagine pe care anul trecut am pastrat-o ca fundal pentru dekstop in biroul unde lucram.

De ce ?

Pentru ca ma inspira!  Da, ma inspira si ma motiva dimineata cand ajungeam la birou . Nu-mi placea  jobul, mediul in care lucram era sub asteptarile mele si tot ceea ce faceam era sa supravietuiesc.

Dar ce are atat de special un gandac balegar ?

Un gandac de balegar creeaza bile din excremente, vă voi răspunde .

Da , dar face acest lucru cu scopul de a duce mai usor hrana catre ascunzatoarea lui. Bilele de balegar sunt folosite ca rezerva alimentara dar si pentru protectia oualor .

Dar ceea ce are cu adevarat special gandacul de balegar e ca transporta bila de excremente urmand firul unei linii drepte orientandu-se dupa lumina emisă de Calea Lactee. Iar dacă intalneste un obstacol incearca sa-l depaseasca  trecand peste el, fara insa sa-si schimbe directia.

Eu in aceste luni m-am tot gandit la el, la cum invarte bila de balegar, convins de obiectivul sau, neschimbandu-si niciodata directia.

Acum am renuntat la slujba mea,  sosise momentul. Obiectivul l-am avut mereu in minte, dar casi el, a trebuit sa rostogoleasc mingea mea, dar cel puțin stiu ca sunt pe drumul cel bun .

Mai am inca mult de lucru, dar cel putin am facut o alegere.

Aceasta este doar o poveste , sau la inceputul alteia …

Dar, spune-mi sincer, nu -i așa ca-i simpatic?

Lo scarabeo stercorario

Nove e venti di mattino. Di un qualsiasi mattino lavorativo della settimana. La vedo mentre giro a sinistra sulla stradina di casa mia. Oggi vado al lavoro con calma. Lei bellissima, capelli lunghi appena uscita dal parrucchiere, vestita da ufficio, tacchi alti. Mi taglia la strada e la lascio passare guardandola con ammirazione. Penso tra di me: un altra persona che e’ padrone di se stessa e se la prende con calma oggi.

In una bellissima giornata di autunno, bisogna accogliere la stagione con lo spirito giusto, quindi per una volta ogni tanto prendersela con calma per andare in ufficio fa bene. 🙂

Ad un certo punto, lei si infila due ditta in bocca e stacca un foglio dal mazzo di volantini pubblicitari che aveva nell’altra mano e lo infila nella cassetta postale della villetta accanto.

Cosa c’e’ di strano in questa scena che ho davanti? Certamente c’è una grande contraddizione fra cioè che rappresenta l’immagine della donna per come appare e ciò che fa. Per come siamo stati abituati nell’andamento della società, a posto suo avrebbe dovuto essere un ragazzo extracomunitario con lo zaino sulle spalle e non una signora di mezza età molto curata con i tacchi alti.

Il mondo sta cambiando dicono tutti ultimamente. La crisi è forte e bisogna adattarsi a tutti questi cambiamenti. Molti imprenditori sono riusciti ad adattarsi alla crisi, adottando varie tecniche di sopravvivenza. Una di queste è stata quella di non assumere persone nuove, di non esternalizzare più i vari servizi. Si è scelto di rimboccarsi le maniche e fare alcuni di questi lavori, come potrebbe essere il caso della signora che mi ha attirato l’attenzione stamattina.

I cambiamenti forti potrebbero essere un passo avanti anche per scoprire nuove strade, ma potrebbero anche farci perdere di vista la strada che vogliamo seguire solo perché bisogna adattarsi per sopravvivere. Ci capiterà tante volte dover fare cose che non ci piacciono, dover vestire i pani che non sono adatti a noi, ma se tutto quello che facciamo ha uno scopo ben preciso non bisogna vergognarsi, ma crederci e non mollare.

Si deve continuare a lottare per creare quello che si vuole essere. Quello che vogliamo essere c’è scritto dentro di noi e come diceva Murakami,  “forse il modo migliore di vivere la vita e’ fare la cosa che ti riesce meglio.” 

Avete mai pensato, cos’è che vi riesce meglio di qualsiasi cosa?

Mi viene in mente l’immagine dello scarabeo stercorario, un’ immagine che l’anno scorso l’ho tenuta come sfondo del dekstop nell’ufficio dove lavoravo.

Perché?

Perché semplicemente mi ispirava e mi motivava la mattina quando accendevo il pc. Il lavoro che facevo non mi piaceva, l’ambiente era sotto le mie aspettative e cercavo di sopravvivere.

Ma cos’ ha di speciale uno scarabeo stercorario?

Uno scarabeo stercorario crea pallottole di sterco, mi risponderete voi.

Si, ma lo fa per poter trasportare più facilmente il cibo verso il suo nascondiglio. Le pallottole di sterco servono come riserva di cibo o come protezione delle uova.

Ma una cosa speciale dello scarabeo è che trasporta la sua pallottola lungo una linea retta orientandosi attraverso la luce emessa dalla Via Lattea. E se incontra un ostacolo cerca di superarlo scavalcandolo, senza cambiare direzione.

Io ho sempre pensato a lui in questi mesi, a come rottola la pallina di “merda” convinto del suo obiettivo e malgrado tutto non cambia mai direzione.

Adesso ho rinunciato al mio lavoro, era arrivato il momento. L’obiettivo l’ho sempre avuto nella mente e come lui, ho dovuto rotolare la mia pallina, ma almeno so che sono sulla strada giusta.

C’è ancora tanto lavoro da fare, ma almeno ho fatto la mia scelta.

Questa è solo una storia, oppure l’inizio di un’altra…

 Però, ditemi voi, non è carino?

 

Scrisori

Totul a inceput cand aveam 17 ani, eram inca la liceu. Clasa in care studiam era mereu aceeasi, laboratorul de fizica, o incapere enorma, cu o catedra unde se ajungea urcand doua trepte. Catedra era un birou care se intindea pe toata latimea clasei si avea cam 4 metri largime, plin de sertare. Ce se afla in acele sertare? Intr-o dupa-amiaza cand profesorul de fizica care ne era si diriginte de altfel, nu era prezent, unii dintre colegi au decis sa controleze prin sertare, in cautarea unor secrete de care apoi sa radem intre noi si de ce nu, sa povestim si altora, care ca si noi, nu il placeau prea mult. Multe am gasit si mult am mai ras pe seama lui, dar asta e alta poveste, nu depre profesor voiam sa va povestesc.

Mi-a fost mereu interzis sa imi bag nasul in lucrurile altora, mi s-a explicat inca de mic copil ca era un lucru gresit. Insa vazandu-i pe ceilalti colegi asa entuziasti, inpinsa de curiozitatea descoperirii cine stie caror comori, am deschis si eu primul sertar din partea stanga a catedrei. Imi amintesc perfect locul  pentru ca apoi a trebuit sa ma intorc de cateva ori si sa deschid acel anumit sertar. In acel sertar am gasit cateva scrisori, frumos impachetate pe care nu am rezistat si le-am ascuns in buzunarul geciii fara ca nimeni sa observe.

Mai tarziu, ajunsa acasa, cand toti dormeau, impinsa de o curiozitate nemarginita le-am deschis pe rand si le-am citit. Si apoi le-am recitit. Era vorba de corespondenta dintre un profesor (nu al nostru) si o femeie, nu imi amintesc exact daca era o fosta eleva, insa in acele randuri, doua persoane isi deschideau sufletul una in fata alteia, si era asa o portivire in cuvintele lor, o aliniere perfecat a cuvintelor, care nu erau neaparat de dragoste, dar de incredere, respect si sinceritate. Ea i se destainuia cu dragoste si dor, el ii scria simtirile de fiecare zi, cu o simplitate fascinanata. Mi-a fost rusine , ca eu, un spectator neanuntat, mi-am bagat nasul in intimitatea lor si chiar daca nu ii cunosteam m-am simtit vinovata. Drept pentru care, a doua zi, pe ascuns, am pus scrisorile locul lor.

Dupa cateva zile insa, gandul imi era mereu la randurile citite, eram curioasa sa stiu cine sunt cei doi interlocutiri, ce sentimente ii lega, cum reuseau sa scrie atat de frumos, ce ii inspira pe acei doi oeameni, si cum de acele scrisori care datau cu 20 de ani in urma, se aflau acum abandonate intr-un sertar al unui birou dintr-o clasa de liceu. Gandul acesta ma intrista nespus, as fi vrut cumva sa pot proteja acea comoara care risca sa se piarda,  gasita de altcineva care ca si mine, putea sa is bage nasul in acele sertare.  M-am gandit mult la cei doi, la povestile lor, imi imaginam ca era o poveste de iubire care se terminase prost, sau ca una din persoanele care le-a scris poate nu mai era..

Asa ca dupa cateva zile, le-am cautat, erau acolo, nemiscate. Le-am luat din nou casa si le-am recitit. Aveam senzatia de a a ma intoarce in timp si de a vedea cu ochii mei o bucatica de istorie, un fragment de viata adevarata. Scrisorile acelea, prin frumoseatea si sinceritatea cu care erau scrise, m-au impresionat nespus de mult.

Nu stiu ce influenta au avut asupra mea, dar cred ca mi-a placut mereu si mi-a fost de altfel, mult mai usor, sa imi exprim gandurile pe hartie. M-a fascinat faptul ca poate peste zeci de ani, cineva ar deschide randurile scrise de mine si le-ar citi imaginandu-si ca o data demult, exista cineva , care traia, scria, simtea si iubea in aceleasi locuri in care acum nu mai e nimic, decat cateva randuri….

Peste ceva timp am depus scrisorile la locul lor, nu imi apartineau si poate totusi cineva le cauta. Insa nu am rezistat si am pastrat aceasta mica parte, fara semnatura si care parea ca nu apartinea niciuneia dintre scrisori:

Mi-a placut mereu sa primesc epistole de la amici, prieteni, iubiti. Scrisorile au fost mereu pentru mine o expresie a eternitatii, cuvintele profund gandite, revizuite si trimise erau pentru mine o imagine a perfectiunii exprimarii unui sentiment, oricare ar fi fost acela, de prietenie, iubire, ura. Era ceva autentic, gandit, o expresie a starilor sufletesti care te indeamna iperios la crearea unei lumi proprii, desprinsa de realitatea legilor create de ceilalti. O realitate virtuala, care rezista fortei distrugatoare a timpului care poarta totul spre exterminare si uitare. Scrisoarea ne da poate iluzia ca ceea ce suntem si simtim va ramane pentru totdeauna.

Sufletele au un fel al lor de a se exprima, un fel special de a se intelege, de a se intrepatrunde, inainte ca fiintele noastre incurcate in cuvinte sa poata sa se atinga, exista o arta a tacerii nu mai putin insemnata ca cea a vorbirii, dar care sta la baza comunicarii intre fiinte.  Insa cuvintele sunt cele care rezista in fata furiei timpului, cuvintele scrise ne vor reaminti mereu ceea ce poate suntem tentati sa negam sau sa uitam.

Fiecare fiinta omeneasca ascunde insa, in adanca ei intimitate, cu o nestapanaita pudoare, cel putin o taina, experienta unei dorinte sau a unui fapt, ceva nespus si inexprimabil. Acolo, in nemarginita intimitatea a sufeltului fiecaruia se intrepatrund sufletele, in locul in  care sunt lucruri care nu se marturisesc. Acolo se nasc prieteniile, iubirile. sau se distrug sentimente, dar nu fara a lasa urme. Scrisoarea porneste tocmai dintr-o necesitate de comunicare a sufletelor, si dainuie peste faptul ca noi oamenii, suntem gata sa uitam ceea cea am spus sau am facut altadata.

Am pastrat mereu cu sfintenie toate scrisorile pe care le-am primit. Din cand in cand recitesc randurile pe care mi le-a scris mama mea cand am implinit 24 de ani si ma emotionez nespus. Scrisoarea, ca si fotografia exprima o stare de spirit, un sentiment care ramane poate imutabil in timp, dar in momentul in care revezi si recitesti o declaratie, ti se pare ca o retraiesti intens ca prima oara. Scrisoarea este si un mod de a-ti reaminti…cine esti sau poate, cine sunt cei care iti stau alaturi. Cum spunea mama, uneori nu doar gesturile conteaza dar si cuvintele isi au rostul lor.

Scrisorile…le gasim uneori in vitrinele muzeelor, o marturie a existentei unor personalitati, a gandurilor si ideilor care au o anumita importanta pentru omenire.

Scrisorile, marturie a ideilor schimbate intre marii artisti, filozofi ( a se vedea scrisorile lui Cioran catre prietenii sai, scrise in momentul publicarii primei sale carti in Romania, Pe culmile disperării). Scrisorile lui Cioran nu au doar o valoare istorica si documentara, dar eu sunt scrisori pline de pasiune, agresive sau tinere si pline de afectiune, in care dialogul privat e insotit de o retorica filozofica, sunt de asemena o cautare a stilului poetic a lui Cioran. Citindu-le reusim sa intelegem atat omul cat si folozoful Cioran.

Cum spunea Cioran: “…lirismul este o expresie barbara. Aici sta de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adica de a fi numai sange, sinceritate si flacari.”

Fiecare rand primit de la cineva sau scris si trimis lasa o amprenta a ceea ce simtim la un moment dat, a ceea ce gandim, fiecare rand exprima un protest, un juramant, o idee, lucruri pe care poate atunci cand suntem impreuna cu cineva poate nu le mai putem spune…